Mararul

Numele provine din vechiul cuvânt norvegian dilla, care înseamnă “a adormi” sau “a linişti”. Are uşoare proprietăţi sedative. Se folosesc atât seminţele, cât fi frunzele de mărar.

Apa de mărar, cunoscută ca poţiune carminativă, a fost folosită de-a lungul timpului pentru calmarea colicilor şi pentru a linişti bebeluşii.

In Evul Mediu, mărarul era considerat o plantă fermecată şi, ca atare, era folosit în combaterea vrăjitoriei. Era utilizat, din acelaşi motiv, şi în poţiunile de dragoste.

Mărarul e originar din Europa de Nord şi din Rusia. Astăzi este cultivat în toată lumea, dar în special în emisfera nordică.

Mărarul a fost adus în America de Nord de primii colonişti, iar seminţele au fost denumite “seminţe de adunare”, deoarece erau mestecate pentru a alunga foamea în timpul predicilor lungi. Mărarul nu a fost cultivat în scop comercial în America de Nord până în secolul al XiX-!ea.

Mărarul are o uşoară aromă de anason, iar frunzele sunt folosite în mod tradiţional pentru a da gust castraveţilor cruzi sau muraţi în toată Europa, în special în ţările din est. Dacă folosiţi frunzele la o mâncare caldă, adăugaţi-le spre sfârşitul gătitului, pentru a păstra aroma.

Folosiţi frunzele tocate împreună cu legumele (merg în special la dovlecei, roşii, sfeclă şi varză) sau la sosurile cremoase pentru preparate din peşte sau ouă. Frunzele de mărar se folosesc în scop ornamental.

Mărarul e o plantă bine cunoscută în Scandinavia, unde e folosită pentru a da gust celebrului gravalax, un preparat din somon crud.

Frunzele se usucă sau se congelează la fel ca arpagicul şi dau un gust aparte uleiului sau oţetului folosit la peşte sau la alte mâncăruri uşoare.

Mararul