Ceai: Obiceiurile coreene si tibetane

In jurul anului 820, oamenii din Ch’a Hsien, astăzi Coreea, au vrut să-şi cultive singuri ceaiul şi să nu-l mai importe mereu din China. Au trimis emisari în China pentru a se întoarce cu seminţe de plante de ceai, modul de cultivare şi tehnica de preparare a ceaiului.

Coreenii nu şi-au elaborat propriul mod de a bea ceaiul, ci s-au inspirat din tradiţiile chinezilor şi japonezilor. Tibetanii au un ceai uleios special numit Su Yu Ch’a, pe care îl prepară pentru oaspeţii foarte importanţi. El a fost adus de o prinţesă chineză care s-a căsătorit cu un membru al familiei regale tibetane, iar reţeta a fost adaptată pentru a corespunde gusturilor locale.

Pentru a prepara ceaiul, gazda zdrobeşte frunzele şi le pune la fiert o jumătate de oră într-un vas metalic, înalt, apoi adaugă puţin unt de yak şi sare după gust. Vasul este apoi clătinat dintr-o parte în alta pentru a face mult zgomot, după care se toarnă ceaiul. Ceaiul este extrem de tare şi are o aromă foarte specifică: ai nevoie de un stomac rezistent ca să-l bei.

Există o anumită etichetă pentru a bea Su Yu Ch’a. După ce gazda ţi-a turnat ceaiul, se consideră că este nepoliticos să-l bei tot. Trebuie să bei numai jumătate şi să laşi restul în ceaşcă, astfel încât gazda să ştie că ai mai vrea. Dacă după câteva ceşti de ceai te-ai săturat, obiceiul cere să verşi pe podea restul de ceai din ceaşcă.