In Evul Mediu, producţia de bere a crescut mai ales în interiorul mănăstirilor, acestea reprezentând adevărate oaze de linişte în raport cu climatul turbulent care predomina în afara lor. Aici, pelerinii poposeau şi se refăceau cu ajutorul unei băuturi nu doar plăcute şi îmbătătoare, ci în primul rând sigure.
Fierberea mustului de cereale şi fermentaţia alcoolică ulterioară contribuiau, în fapt, la eliminarea principalelor riscuri de contaminare (într-un mod eficace, chiar dacă în epocă rămânea încă un mister). Călugării experimentau reţete în căutarea celor mai alese beri, dar şi călugăriţele aveau, printre sarcinile lor manuale, producerea de bere, care era, parţial, destinată consumului de către bolnavi şi pelerini.
Chiar dacă mai multe cereale ar fi putut fi utilizate pentru fabricarea berii, preferată era utilizarea orzului, datorită uşurinţei cu care acesta se transformă în malţ şi conţinutului ridicat de zaharuri, care se transformă ulterior în alcool.
In Evul Mediu a fost introdus – amănunt extrem de important – un nou ingredient: hameiul, cu aroma lui amară specifică. Utilizarea hameiului a luat avânt la comunităţile religioase din Europa Centrală, nu neapărat datorită gustului, cât proprietăţilor de conservare ale acestei plante. încă din cele mai vechi timpuri, pentru a da aromă berii se foloseau nenumărate tipuri de ierburi, condimente sau bace, ori se recurgea la amestecuri vegetale precum cel numit gruit, compus din mirt negru, rozmarin şi coada-şoricelului.
Pentru a le da aromă berilor mai tari, se recurgea la coajă de scorţişoară, cuişoare, ghimbir, usturoi şi piper, adeseori pentru a masca imperfecţiunile gustului băuturii. în epoca respectivă, producţia de bere ajunsese să depindă aproape exclusiv de călugări.
Numeroase mănăstiri îşi asigurau independenţa şi stabilitatea economică făcând comerţ cu bere în exterior şi organizându-se în vederea unei producţii pe scară largă. Toate abaţiile producătoare de bere propuneau cel puţin o varietate cu concentraţie alcoolică ridicată. Acest lucru se datora obişnuinţei de a prepara o băutură „hrănitoare", care se consuma în Postul Mare, dedicat abstinenţei şi rugăciunii.
Primii care s-au ocupat cu producţia de bere au fost călugării din abaţia Weihenstephan, din apropiere de Munchen. în prima jumătate a secolului VIII, a devenit celebră mănăstirea Sankt-Gallen din Elveţia.
Acolo se producea bere de trei tipuri:
- cea uşoară – tertia -, oferită pelerinilor;
- cea de concentraţie medie – secunda – pentru mireni şi pentru călugării înşişi;
- concentraţie ridicată – prima melior – oferită numai oaspeţilor iluştri.
Vreme de vreo opt sute de ani, nimic nu a tulburat pacea claustrărilor mănăstireşti, dar apoi, în Anglia, Henric VIII a impus limitări severe asupra activităţilor acelor mănăstiri aflate sub autoritatea sa, decretând, printre altele, interdicţia absolută de a mai produce bere.
Ulterior, ca urmare a Revoluţiei Franceze şi a cuceririlor napoleoniene, abaţiile au resimţit şi ele jafurile şi exproprierile menite să lovească în cler şi în simbolurile sale. Odată cu reinstaurarea păcii, regulile pieţei şi industrializarea au făcut ca activităţile artizanale, precum cele desfăşurate de călugări timp de ani întregi, să devină prea puţin rentabile, astfel încât cea mai mare parte din ordinele religioase au renunţat la ele, cedându-le denumirile şi reţetele unor producători din domeniu, în vederea iniţierii unei producţii sub licenţă.
Singura excepţie au constituit-o călugării trapişti (care-şi datorează numele celebrei mănăstiri franceze din Normandia, Notre-Dame de la Trappe, cea dintâi care le-a găzduit ordinul): ei au continuat să producă berea pentru care şi-au câştigat renumele, sub însemnele tradiţiei şi ale calităţii. în momentul de faţă, doar şase mănăstiri trapiste din toată lumea – dintr-un total de peste 90 – produc bere (cinci în Belgia, una în Olanda), iar regiunea unde se află în cel mai mare număr este Valonia Franceză: acolo se află mănăstirile Notre-Dame de Scourmont (cu atât de celebra ei marcă Brasserie de Chimay), Rochefort şi Notre-Dame d’Orval.
